TAMBAL

ȚambalȚambalul este un instrument muzical cu coarde lovite, originar din Europa, unde încă se bucură de cea mai mare răspândire, cu toate că secolul XX i-a asigurat interesul culturilor de pe alte continente. Cunoscut mai ales ca instrument folcloric, țambalul apare și în muzica cultă compusă de autori precum maghiarul Zoltán Kodály.

Țambalul mai este cunoscut în lume sub alte variante similare, adaptate culturilor în care se regăsește sau acolo unde popularitatea lui a impus o formă locală: cymbalum, cymbalom, cimbalom (varianta cea mai uzuală în limba engleză), țimbalî, țimbl, santouri, santur ș.a.

Instrumentul se mânuiește cu ciocănele special construite sau cu alte obiecte locțiitoare, în scopul obținerii unor sonorități neobișnuite sau pentru ameliorarea sunetului unui instrument de care instrumentistul nu este mulțumit (sunet prea sec sau prea detimbrat, nearticulat).

PIAN

Pian

Pianul (prescurtarea comună a cuvântului de origine italiană pianoforte) este un instrument muzical foarte răspândit, în care sunetul este produs de corzi metalice fixate pe o placă de rezonanță din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul unei claviaturi. Pianele moderne au corzile montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă și finisat cu lac și pulbere de bronz (motiv pentru care este numit, impropriu, și „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.

Elementele constructive

Elementele constructive ale unui pian

Elementele esențiale pentru producerea sunetului într-un pian sunt:  corzile metalice lovite de  ciocănelul din lemn cu cap de pâslă,  călușul pe care sunt fixate corzile prin intermediul unor șiruri de cuie metalice, și care transmite vibrația corzii către  placa de rezonanță din lemn, care are rolul de a transforma vibrația corzii în unde sonore. Coarda singură produce un sunet aproape inaudibil, datorită suprafeței sale foarte mici, iar placa de rezonanță, care are o suprafață considerabil mai mare, transformă vibrația corzii mult mai eficient în sunet, punând în mișcare un volum mare de aer (vezi si imaginea de mai jos).

Istoria pianului

Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoș - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcționa printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puțin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, așa cum buricul degetelor ciupește coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deși a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în fața unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcția primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menținută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcționare care permitea obținerea unui sunet variat și clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcție de dorința celui care acționa clapele. Invenția lui Cristofori a fost menționată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiță a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspirație pentru prima generație de fabricanți de piane. De-a lungul vieții, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa și SUA.

Tipuri

Pianină (pian vertical)

Instrumentul cunoaște două forme constructive distincte:

Pianul cu coadă, în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn sprijinită, de obicei, pe trei picioare. Pianele cu coadă se împart, în funcție de lungime, în următoarele categorii:

- Pian cu coadă scurtă (lungime ~140-180 cm);

- Pian cu coadă medie (lungime ~180-230 cm);

- Pian cu coadă lungă (lungime ~230-300 cm) - cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de concert.

Pianina, în care corzile și carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puțin spațiu. Poate avea înălțimi variabile.

Calitatea sonoră a unui pian este proporțională, de regulă, cu lungimea acestuia (respectiv înălțimea, pentru pianine), mai ales în ceea privește claritatea și puterea registrului grav. Aceasta se explică prin posibilitatea utilizării, în pianele cu coadă lungă, a unor corzi mai lungi și a unor plăci de rezonanță mai bine adaptate frecvențelor diferite produse de corzi.

Piane electrice

Un pian electric este un pian care produce sunete mecanice care sunt transformate în semnale electronice cu ajutorul unor doze electromagnetice. Spre deosebire de sintetizator, pinaul electric nu este un instrument electronic ci unul electro-mecanic. Primele piane electrice au fost inventate la sfârșitul anilor 1920.
Superpianul lui Emerich Moses Spielmann (1927)
Pianul Neo-Bechstein (1931)

Producători de piane

Printre cele mai cunoscute firme producătoare de piane sunt astăzi Steinway and Sons (SUA și Germania), C. Bechstein (Germania), Blüthner(Germania), Bösendorfer (Austria), Yamaha (Japonia), Kawai (Japonia).

HARPA

Harpă

Hárpa (pl. harpe, s.f.) este instrument muzical care are coarde întinse vertical și paralele cu una dintre laturile unui cadru triunghiular. Coardele au lungimi și acordaje diferite. Face parte din categoria instrumentelor cu coarde ciupite. Ciupirea coardelor e făcută cu degetele de la ambele mâini.

Lexemul harpă apare și cu alte nume: harfă (cf. germ. Harfe), arpă (cf. grecul, it., spaniolul și iudeo-spaniolul arpa, și turcul arp), arfă.

Harpa este unul din cele mai vechi instrumente, ea fiind întâlnită la sumerieni și egipteni cu circa 3.000 ani înainte de Christos. De-a lungul timpului, harpa a suferit mai multe modificari de formă, cea actuală fiindu-i dată în 1801 de francezul Sebastien Erard.

În 1720 constructorul german G. Hochbrucher fixează cele șapte pedale ale harpei pentru obținerea tonurilor ascedente.

SHAMISEN

Shamisen

Shamisen (三味線 shamisen?) este un instrument muzical tradițional japonez cu trei coarde, cu cutie de rezonanță relativ mică în comparație cu gâtul. Instrumentul este câteodată numit și sanghen (三弦 sangen?) (literal „trei coarde”).

Descriere

Se cântă la el folosind un plectru numit bachi. Gâtul este subțire și fără taste. Cutia de rezonanță, numită dō, este acoperită atât în față cât și în spate cu piele (la fel ca banjo-ul) pentru amplificarea sunetului. Pielea este de obicei de câine sau de pisică, dar în trecut a fost folosită o hârtie specială, iar în prezent se experimentează cu diferite materiale plastice. Corzile sunt făcute în mod tradițional din mătase răsucită, iar mai nou și din nailon. Interpreții poartă o bendiță de stofă pe palma stângă ca să faciliteze alunecatul de-a lungul gâtului. Plectrumul era făcut în mod tradițional din fildeș sau carapace de broască țestoasă, dar actulamente din lemn, având o formă de frunză de ginkgo.

Până relativ recent, cântăreții de shamisen erau practic toți orbi, muzica fiind una din puținele ocupații pe care le puteau exercita pentru a-și câștiga existența (masajul era o alta).

Istoria

Instrumentul a fost introdus în Japonia din China (unde se numește sanxian) pe la sfârșitul sec. al XVI-lea via insulele Ryūkyū (actualmente Okinawa). Acolo se numește sanshin.

În prima parte a sec. al XX-lea, s-a dezvoltat un nou stil de a cânta la shamisen (stil bazat pe muzica populară min’yō), anume folosirea extensivă a improvizațiilor. Acest stil se numește Tsugaru-jamisen (津軽三味線?), de la peninsula Tsugaru din nordul Japoniei de unde a pornit.

Întrebuințarea

Shamisenul poate fi folosit solo, împreună cu alte shamisene, împreună cu alte instrumente tradiționale japoneze, ca acompaniament pentru nagauta (長唄?), (literalmente "cântece lungi", cântece folosite în kabuki), sau ca acompaniament pentru bunraku (teatrul japonez de păpuși).

Gheișele și maiko (ucenice gheișe) folosesc și ele shamisenul ca acompaniament pentru kouta (小唄?) (literalmente "cântece scurte").

Mai există și un al treilea stil de muzică de shamisen, numit jiuta (地唄?) (literalmente muzică pământească).

Mai recent unele formații rock/pop japoneze au început să folosească shamisenul în concerte sau înregistrări, ca element exotic.

CHITARA

Chitară

Chitare acustice. În stânga, o chitară standard („obişnuită”), iar în dreapta, o chitară bas.

Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare '[1]) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), și o cutie de rezonanță ale cărei ambe fețe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepție) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ș.a.).

Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparținând folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk, flamenco, jazz, rock și pop. Practica contemporană include chitara cu șase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oțel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în funcție de indicațiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibrația corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât și la cele acustice) ce crește în intensitate și modelează, în funcție de preferințele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.

Construcție

1. Cap ◊ 2. Prăguș ◊ 3. Șurub (cheie) de acordare ◊ 4. Tastă (bară) ◊ 5. Tijă de susținere ◊ 6. Marcaj ◊ 7. Gât ◊ 8. Butuc ◊ 9. Corp ◊ 10. Doze electromagnetice ◊ 11. Potențiometre ◊ 12. Cordar ◊ 13. Placă de protecție ◊ 14. Spate ◊ 15. Tabla de rezonanță ◊ 16. Eclisă ◊ 17. Rozetă ◊ 18. Corzi ◊ 19. Căluș ◊ 20. Tastieră (pop. grif).

Denumirile sunt preluate din Carulli (1985)[2] și Petric (2004).

Chitarele pot fi folosite atât de instrumentiști dreptaci, cât și de stângaci. În general, chitaristul folosește mâna cu care scrie pentru ciupirea corzilor; degetele celeilalte mâini vor apăsa corzile pe taste, pe rând sau simultan (pentru acorduri), activitate ce implică un alt fel de coordonare din partea creierului. Raționamentul este valabil pentru toate instrumentele cordofone cu tastieră (de exemplu, cele din familia viorii, familia violei, lăuta etc.), singura diferență în cazul instrumentelor cu arcuș fiind un set diferit de gesturi pentru mâna care pune corzile în mișcare.

Capul

Capul este situat la extremitatea depărtată de instrumentist a chitarei, fiind dotat cu chei care prin rotire măresc, respectiv micșorează tensiunea aplicată corzilor elastice, în scopul acordării instrumentului. La chitara clasică, ele sunt dispuse câte trei pe două rânduri de o parte și de alta a capului; această configurație se regăsește și la unele chitare electrice. Cheile pot fi dispuse și în linie (modelul Fender Stratocaster). Există și alte moduri de aranjare a mecanismului de acordare; un exemplu ar fi chitarele electrice Steinberger care, neavând cap, au dispozitivele respective montate pe corp sau pe punte.

Tastiera

Tastiera sau griful este o bucata de lemn pe care sunt integrate benzi de metal si reprezinta partea de sus a gatului. Aceasta este plata pe chitara clasica si usor curbata, pe latime, pe chitarele acustice si electrice. Curbura tastierei se masoara prin raza tastierei, care este raza unui cerc ipotetic din care suprafata tastierei constituie un segment. Apasand o coarda asupra unei benzi de metal de pe tastiera se scurteaza lungimea de vibratie din coarda si astfel se produce o frecventa mai inalta de sunet. Tastierele sunt realizate cel mai frecvent din lemn de trandafir, abanos, artar si, uneori, materiale compozite, cum ar fi HPL sau rasina.

Corpul

Poate avea o diversitate de forme si aceasta datorita faptului ca nu trebuie sa mai indeplineasca rolul de amplificator al vibratiei, amplificarea facandu-se cu ajutorul componentelor electrice. In acest caz se pune mare accent pe doze, componentele care capteaza vibratiile coardelor. Corpul chitarei este confectionat din lemn. Este prevazut ca si chitara "rece" cu cordar si inaltator (reglabil). Pe corp mai sunt montate dozele electromagnetice. Instalatia electrica se afla in interiorul corpului, iar butoanele de reglaj sunt in afara. Tot pe corp mai exista si o mufa cu ajutorul careia se face legatura intre instalatia chitarei si amplificator (mufa mama jack mono, mare).

Istoric

Apariția chitarei constituie o invenție târzie, ce aparține de Renaștere (sec. XVI). În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta și construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire și la instrumentele cordofone care au purtat pe rând același nume, fără a avea prea mult în comun în ce privește construcția. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente și chitara au fost puse „forțat” laolaltă; totuși, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcție, arătându-se că etimologia nu atesta alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeași denumire varietăți foarte diverse de-a lungul timpului și spațiilor geografice traversate.

Preistorie, epoca antică

Primele instrumente cordofone foloseau ceea ce aduce astăzi cu o tastieră (grif) nu pentru a da interpretului posibilitatea scurtării porțiunii de vibrat din coardă prin apăsarea ei, ci pentru a putea agăța la capătul „tastierei” corzi de lungimi mai mari, cu sunet mai pronunțat. Corzile erau fabricate din intestine de animale sau mătase, iar instrumentele construite făceau parte din familia harpei. Acestea se definesc ca instrumente cordofone cu mai multe corzi așezate paralel sau ușor convergent (fără a se întâlni, însă), de lungimi variabile (în schimb, cum se va vedea, familia lirei include instrumente la care nu lungimea corzilor diferă, toate fiind la fel de lungi, ci grosimea lor). Se consideră că harpa a apărut când s-a remarcat muzicalitatea coardei din arcul de vânătoare; cea mai veche harpă cunoscută în lume este cea a reginei sumeriene Șub-Ad, cu 11 corzi (Ur, Irakul de astăzi, 2500 î.Hr.).

Folosirea „prelungirii” corpului de care s-a vorbit ca tastieră propriu-zisă s-a produs mai întâi la instrumentul numit tanbur [sic!]. Pasul esențial a fost lărgirea unghiului format de cutia de rezonanță (corpul instrumentului) aproape de 180°, pentru a facilita apăsarea corzilor pe tastieră. Instrumentul se alătura flautelor, harpelor și percuțiilor în ansambluri muzicale. Aceste practici aparțin de Egiptul Antic în prima jumătate a mileniului II î.Hr. (2000-1500 î.Hr.), dar și de Persia și Mesopotamia.[4] Cel mai vechi tanbur păstrat a aparținut cântărețului Har-Mose, care a trăit sub domnia reginei Hatșepsut (în jur de 1500 î.Hr.). Instrumentul poate fi văzut la Muzeul Arheologic din Cairo.

Chitara este, însă, doar un membru al familiei tanburului. În fapt, cea mai veche reprezentare a unui instrument care să aibă fizionomia unei chitare (nu doar trăsăturile unui tanbur) a fost găsită în Turcia, la Alaca (1300 î.Hr., cultura hittită).

Etimologie

Particula finală „-tar” (adaptată limbii române, „-tară”) din denumirea instrumentului însemna „coardă” în limba sanscrită. Astfel, instrumentele populare dotar (Turkestan, regiune asiatică), setar (Iran), ceartar (Iran), panștar (Afghanistan) denumesc instrumente similare cu două, trei, patru, respectiv cinci corzi. E probabil ca numele instrumentului indian sitar să provină din setar; construcția foarte diferită sugerează preluarea instrumentului din vechi timpuri, astfel încât metamorfozele care l-au adus în stadiul cunoscut nu sunt altceva decât amprenta culturii indiene. În schimb, „chitară” este derivat din ceartar – ipoteza este confirmată de faptul că primele chitare aduse în Europa aveau patru corzi, la fel ca instrumentul persan.

Secolele XVI-XVIII


La începutul Renașterii, în Europa, chitara cu patru perechi de corzi (corzile pereche fiind acordate la unison) era deja des utilizată de muzicieni, cea mai veche muzică scrisă anume pentru chitară datând din secolul al XVI-lea. Chitara cu cinci perechi de corzi a apărut în Italia, acordajul folosit fiind la, re, sol, si, mi, de la coarda groasă spre cea subțire, asemeni acordajului standard folosit în ziua de astăzi pentru primele cinci corzi (a șasea coardă este acordată la aproximativ 82 Hz, nota mi, cu două octave mai jos decât prima coardă).

În acea perioadă, gâtul chitarelor avea rareori mai mult de opt taste (restul erau montate, ca și la chitara modernă, deasupra corpului), dar ulterior s-au construit chitare cu zece, douăsprezece și uneori mai multe taste libere. Italienii au condus mai departe dezvoltarea acestui instrument, în secolul al XVII-lea adăugând încă o pereche de corzi la cele cinci existente. Mai apoi, s-a renunțat la formatul corzilor pereche, rămânând doar cele șase corzi. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea chitara era adusă aproximativ la forma ei actuală. Diferențele erau corpul încă mic și foarte îngustat în partea de mijloc.

Chitarele acustice moderne

Chitara clasică modernă a apărut în jurul anului 1850, când spaniolul Antonio Torres a modificat forma și proporțiile instrumentului, oferindu-i o acustică îmbunătățită, un ton deosebit de plăcut și, totodată, o structură rezistentă. Chitara clasică a lui Torres a devenit standard și de atunci până în ziua de azi a rămas neschimbată.

În paralel cu Torres, imigranții germani ajunși în Statele Unite ale Americii, pentru a obține un sunet mai puternic, respectiv un ton mai percusiv decât al chitarei clasice, au început să folosească corzi de oțel, care exercitau o presiune mai mare asupra gâtului și corpului chitarei. A fost găsită soluția la această problemă, structura interioară suferind unele modificări (era adoptată structura de susținere in forma literei X). Astfel apărea chitara western, ce a primit, prin retronimie, denumirea de „chitară acustică”.[4]

La sfârșitul secolului XIX, Orville Gibson experimenta noi forme de chitară, cu elemente preluate din înfățișarea violoncelului.

Apariția chitarei electrice

Chitară electrică Gibson ES-150.

În anii 1920, Lloyd Loar s-a alăturat lui Orville Gibson, cei doi construind prima chitară jazz, cu efuri decupate pe tabla de rezonanță (în locul obișnuitei rozete). Chitara electrică a luat naștere la inventarea primelor doze electromagnetice la sfârșitul anilor 1920, însă s-a bucurat de succes doar după 1936, când Gibson a introdus modelul ES 150, făcut celebru de chitaristul de jazz Charlie Christian. Odată cu creșterea posibilităților de amplificare a sunetului, chitara electrică a captat atenția multor muzicieni și, bineînțeles, a creatorilor de chitare, fapt care a declanșat o adevărată cursă pentru perfecționarea lor.

Principii de funcționare

Când o coardă este făcută să vibreze, ia naștere imediat și o undă staționară. Înălțimea notei produse depinde de lungimea corzii și de tensiunea acesteia. Când cântă la chitară, muzicianul apasă corzile pe tastieră pentru a le scurta lungimea efectivă. Apăsând o coardă la jumătatea lungimii ei, se obține o frecvență de vibrație de două ori mai mare decât cea a întregii corzi, adică o octavă mai înaltă decât frecvența fundamentală a corzii.

Ca să poată fi auzit, sunetul produs de o coardă trebuie amplificat. Aceasta se face de obicei cu ajutorul unei cutii de lemn, numită cutie de rezonanță și care formează corpul chitarei. În anii 1930, chitariștii din fomațiile de muzică de dans și cei din bandele de jazz au început să își amplifice instrumentele, pentru ca acestea să poată fi auzite mai bine de către spectatori. Un traductor electromagnetic (o doză electromagnetică) este amplasat în spatele corzilor, transformând variația distanței față de coarda în mișcare în semnale electrice care pot fi amplificate și reproduse la volumul dorit de către un difuzor. Multe din chitarele moderne sunt special construite pentru a profita de această tehnică. În cazul lor, importanța corpului chitarei scade simțitor, deci el poate fi construit din material masiv.

Tipuri de chitare. Denumiri

După modalitatea de amplificare a sunetului

Chitara standard (în forma ei binecunoscută) a primit, prin retronimie, denumirea de chitară acustică, apărută după impunerea chitarei electrice (variantă a instrumentului care realizează amplificarea sunetului produs nu prin intermediul unei cutii de rezonanță, ci prin amplificare electrică mijlocită de prezența unor doze electromagnetice). Există și chitare electro-acustice, similare ca aspect cu chitarele acustice; diferența este introducerea unui microfon și (de regulă) a unui egalizator, ambele atașate corpului chitarei.

După registrație

Din punct de vedere al registrației, chitara se înscrie în registrul bas prin limita inferioară a acordajului tipic, anume sunetul mi din octava mare. În ciuda acestui fapt, numele de „chitară bas” s-a consacrat instrumentului derivat, construit începând din perioada interbelică, acordat cu o octavă mai jos (aflat, în realitate, în registrul contrabas).

După numărul de corzi

Există chitare cu de la două până la peste zece coarde. Pentru o chitară „standard” (en. prime guitar) se folosesc cel mai frecvent șase corzi (acordate astfel, de la grav la acut: mi, la, re, sol, si, mi), dar poate apărea și o a șaptea (cea mai gravă, acordată si sub mi) sau chiar mai multe pentru chitarele construite la comandă. Chitara acustică cu zece coarde, care în ultimii ani se bucură de o popularitate tot mai mare ca instrument de sine stătător, a fost inventată de Narciso Yepes.

În schimb, chitarele bas folosesc cel mai frecvent patru corzi (acordate mi, la, re, sol, exact cu o octavă mai grav decât în cazul chitarei standard). Totuși, de la finele anilor șaptezeci începând, s-au răspândit tot mai mult chitarele bas cu cinci sau chiar mai multe corzi, care pot atinge registrul subcontrabas.

După repertoriul abordat

Chitarele pot fi numite și după genurile muzicale cărora le sunt destinate. Astfel, chitara clasică corespunde repertoriului de muzică clasică (cultă) pentru chitară, genului flamenco și, uneori, stilului de jazz numit gypsy jazz (impus de chitaristul Jean-Baptiste „Django” Reinhardt în perioada interbelică); instrumentul a fost împrumutat și de genurile muzicii de consum din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Alte chitare acustice (în acest caz, „chitară acustică” se opune „chitarei clasice”, fiind mai exact vorba de chitara western) se întrebuințează pentru muzică folk, rock, pop, jazz, uneori în formațiile de muzică veche ș.a., instrumentul având o costrucție și un timbru diferit.

Chitarele electrice nu primesc întotdeauna astfel de etichete, fiind totuși binecunoscută delimitarea între chitare destinate genului jazz (chitare jazz), rock sau metal. Aceeași distincție se face și în cazul chitarelor electrice bas (cele acustice bas, introduse în anii șaptezeci, fiind destul de rar folosite, eventual echivalând chitara electrică în muzica acustică, unplugged), existând „bași” (chitare bas) de jazz, bași de rock sau metal ș.a., construcția diferită permițând abordarea tehnică variată.

După existența tastelor

Există instrumente de forma chitarei, a căror construcție nu folosește o tastieră delimitată prin bare (taste); deși nu respectă unul dintre aspectele specifice ale instrumentului, ele sunt numite în continuare chitare – este vorba despre chitara fără taste (en. fretless guitar, unde fret înseamnă „tastă”). În ajutorul interpretului se vor desena marcaje pe tastieră, fie din semiton în semiton, fie în punctele obișnuite pentru marcaje de la chitara cu taste (en. fretted guitar). Mai rar întâlnite în cazul chitarelor standard, modelele fără taste sunt mult mai răspândite în cazul chitarelor bas, destinate genului jazz sau altor genuri mixte ale muzicii jazz (en. fretless bass).

Bouzouki

Bouzouki

Bouzouki (gr. Μπουζουκι), este un instrument muzical cu coarde ciupite de origine greacă.


Origine

Instrumentul are ca precursori un vechi instrument bizantin numit tabura și instrumentul turcesc numit saz.


Construcție. Acordaj

Bouzouki are un corp ovală și o tastieră (grif) foarte lungă. Partea frontală a cutiei de rezonanță este de obicei plată și de cele mai multe ori este ornamentată cu sidef. Timbrul instrumentului este metalic, percusiv. Sunt folosite corzi duble, acordate astfel: re, la, fa, do; corzile pereche sunt foarte puțin dezacordate între ele pentru a da un sunet amplu.

Răspândire

Instrumentul este des întâlnit în Grecia și Cipru, dar și în alte țări balcanice.

CONTRABASUL

Contrabasul

Contrabasul (italiană contrabbasso, franceză contrebasse, basse double, germană Kontrabass, Bassgeige, engleză double bass, rusă kontrabas) este cel mai mare instrument muzical cu coarde și arcuș cu o largă răspândire. În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”. Raportat la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel mai adesea, la contrabas se cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcușul peste corzi sau le ciupește cu degetele (tehnică numită pizzicato).

Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaște următoarele denumiri pentru contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără altă specificație, se va numi violoncelul) sau rareori gordun.

AMBITUS

Origini și dezvoltarea instrumentuluiPrintre strămoșii contrabasului sunt cel puțin cinci feluri de instrumente. Între ele trebuie amintită în primul rând viola-contrabas (violone), reprezentanta basului profund în familia violei da gamba („familia violelor”). Acordajul ei, corespunde în notație cu cel al violei de gamba, însă sună cu o octava mai jos. Registrul grav era reprezentat și de lira cu cea mai mare dimensiune, numită archiviola da lira sau lirone. Numărul coardelor sale ajungea uneori până la 24. Pe tastiera ambelor instrumente erau montate bare metalice (italiană traversino, franceză tons, germană Bünde, engleză frets, rusă liadi – uneori se foloseau în locul barelor, ațe speciale înnodate în jurul gâtului, mobile și pretabile la acordaje variate), împărțind-o astfel în semitonuri și înlesnind formarea sunetelor.

În afara instrumentelor amintite, altele asemenea cu arcuș folosite în secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt cunoscute având diferite dimensiuni și, de regulă, cinci coarde (exemple: basso di camera, bassetto, Halbviolon ș.a.). Numărul de cinci coarde nu s-a dovedit a fi practic; din cauza marii tensiuni, acordajul nu rezista. Către mijlocul secolului al XVII-lea s-a trecut la patru coarde. Experimental s-a mai construit un instrument numit cellone, pentru a găsi o tranziție între violoncel și contrabas. Acesta se acorda în Sol, re, la, mi și se nota la octava inferioară (ca la contrabas). Nici acest instrument nu s-a răspândit.


Contrabasul modern

Forma contrabasului actual se deosebește întructva de instrumentele din familia violei da gamba. Corpul său se subțiaza în sus, curbura de la mijloc fiind mai pronunțată. Cele patru coarde se acordează în cvarte. Mai nou, pe instrumentele prevăzute cu o tastiera lată se pune și o a cincea coardă (progresele tehnice făcute în construcția instrumentelor permit acest lucru, problema tensiunii și a stabilității acordajului fiind rezolvate). Acea a cincea coardă are de obicei înălțimea la o terță mare sub coarda cea mai gravă (Mi), adică Do. Este utilă pentru piesele care cer note foarte grave, obținute altfel prin reacordarea (scordatura) unui contrabas cu patru corzi.

Pentru acordajul la patru corzi, un paralelism de remarcat este cel cu chitara bas. Totuși, când se folosesc cinci corzi, a cincea va fi, în cazul chitarei bas, Si și nu Do (deci, cu un semiton mai jos).

Rolurile contrabasului

În interpretările „tradiționale” de muzică barocă sau clasică, contrabasul dublează adesea partea violoncelului; studiile recente dovedesc, totuși, că practica dublajului la octavă era în epocă, nu de puține ori, improbabilă (este confirmată doar parțial, în școlile italiană și germană târzie). Strămoșii contrabasului în baroc (mai ales violone, cu mai multe corzi) punctau fundamentalele și pasajele grave în basul continuu și câteodată se folosea o aceeași știmă pentru mai multe instrumente, în limita disponibilităților: contrabas (violone), clavecin, lăută, teorbă ș.a. În barocul târziu au apărut partituri bine delimitate pentru instrumentul grav cu coarde. În clasicism, perioada uniformizării unor orchestre tot mai mari, instrumentului nu i s-au oferit decât arareori ocazii de a depăși statutul de susținere a balansului orchestral. Contrabasul se bucură de o diversificare a materialelor pentru orchestră în perioada romantismului, când apar și piese pentru contrabas solist. Se va construi un acordaj pentru solistică, făcut cu un set special de corzi, ridicate cu un ton față de acordajul standard (Fa#, Si, mi, la).

În secolul XX. Jazz-ul

Contrabasul modern câștigă multă libertate în secolul XX, când curentele moderne (de pildă, expresionismul) încearcă să îi acorde, măcar local, o importanță la fel de mare ca cea a instrumentelor cu sonorități mai accesibile (una dintre tehnicile care justifică acest fapt este Klangfarbenmelodie). Un nou rol de mare însemnătate va primi contrabasul (poreclit și „bas”, mai ales în acest caz) o dată cu înlocuirea tubei de către el în formațiile timpurii de jazz (stil New Orleans). În calitate de membru indispensabil al secției ritmice, stilul de a cânta la contrabas a lansat, începând cu finele anilor douăzeci, două modalități diferite de balans pentru omniprezenta măsură de patru pătrimi (dar începând cu jazz cool-ul anilor cincizeci, cele două maniere de execuție vor fi transferate și altor metri – un exemplu cunoscut este Take Five, piesa cvartetului condus de Dave Brubeck):
two beat (două doimi pe măsură, de obicei fundamentala și cvinta acordului)
four beat (caracteristic stilului swing, dar ajuns o marcă a jazz-ului în sine. Se cântă o notă la contrabas pe fiecare pătrime și se folosește tot mai mult, o dată cu evoluția stilurilor, walking bass - tehnică de semi-improvizație prin care se menține balansul orchestrei prin economia eforturilor melodice, cu intervale mici și cromatizări intense)

Jazz-ul aduce în atenție două tehnici de execuție folosite mai rar de contrabasul clasic: pizzicato și varianta „Bartók” (plesnirea corzii de tastiera instrumentului, cu mâna care ciupește – de aici, denumirea englezească slap-bass). Mai târziu se vor face experimente de jazz cu arcuș la contrabas – unul dintre promotori este Oscar Pettiford (contrabasist și violoncelist), dar încercarea nu are succes. O dată cu evoluția noilor curente ale muzicii de consum după Al Doilea Război Mondial, contrabasul însoțește pentru câțiva ani și formațiile de muzică ușoară, de jazz comercial sau de rock (Elvis Presley în primii ani, de pildă). În cele mai multe cazuri, va fi înlocuit de chitara bas în anii șaizeci, rămânând un caz rarisim pe scenele de pop sau rock. Contrabasul ajunge un „număr” de amuzament pentru basiști (chitară bas) precum Paul McCartney (Beatles), John Deacon (Queen), Sting (The Police), Mark Hoppus (blink-182) ș.a. Totuși, există o tendință de a se reveni la contrabas în ultimii ani; un număr de formații experimentează cu contrabas în locul chitarei bas.

În jazz, instrumentul a pierdut teren în anii șaptezeci (stilul fusion, combinație de jazz cu alte stiluri muzicale, mai ales rock) în favoarea chitarei bas (Weather Report îl schimbă pe contrabasistul Miroslav Vitouš pentru basistul Jaco Pastorius). Totuși, ambele instrumente sunt recunoscute azi în lumea jazz-ului, însă fiecare cu o stilistică separată și un repertoriu distinct.

VIOLONCEL

 Violoncel

Violoncelul este un instrument muzical cu coarde și arcuș din familia viorii (situat ca dimensiuni și ambitus între violă și contrabas). În mediul folcloric românesc, violoncelul este numit broancă sau gordună; în perioada interbelică, instrumentul era cunoscut în România și sub denumirea de cello (împrumut din limba engleză). Interpretul la violoncel se numește violoncelist.

Construcție

Dimensiunile instrumentului sunt comparabile cu cele ale unei chitare. El are patru coarde acordate în cvinte perfecte, cea mai gravă având sunetul do din octava mare (celelalte sunt: sol, re și la) – de altfel, acordajul violoncelului este identic cu cel al violei, însă la o octava inferioară.

Aspecte fizice

Când o coardă este lovită sau ciupită, aceasta vibrează mișcând aerul din jurul ei. Astfel se produc undele sonore. Deoarece coarda este destul de subțire, masa de aer mișcat este foarte mică și, în consecință, sunetul este slab. La instrumentele acustice cu coarde, cum ar fi violoncelul, această lipsă de volum este rezolvată prin montarea corzii vibrante pe un corp mai mare. Vibrațiile sunt transmise acestui corp, care poate mișca mai mult aer și astfel produce un sunet mai puternic. Odată cu modelul și construcția instrumentului variază și caracterul sunetului produs de acesta.

Sunetul unei corzi poate fi ajustat prin schimbarea rigidității sale, care depinde de tensiune și de lungime. Un violoncel poate fi acordat prin reglarea tensiunii corzilor sale cu ajutorul cuielor situate la capătul gâtului. Lungimea corzii afectează de asemenea unda sonoră produsă de aceasta. Scurtarea unei corzi o tensionează și îi reduce masa. Din moment ce o coardă rigidă, cu o masă mai mică vibrează mai rapid, aceasta va produce sunete mai ascuțite. Datorită acestui efect, puteți obține sunete mai înalte prin apăsarea acesteia împotriva gâtului violoncelului și efiectiv scurtând zona vibrantă.

Pentru violoncel, rezonanta lemnului principal, în general, pare foarte aproape de nota F#2, de multe ori cu consecințe grave. În cazul în care violoncelist produce nota F#2, rezonanța lemnului principal vibrează la frecvența sa, în timp ce sunetele produse de violoncel sună la frecvența notei F#2. Din această cauză rezultă un sunet puternic între aceste două frecvențe; acest lucru este cunoscut sub numele de "sunet de lup", pentru că este un sunet neplăcut, asemănător mârâitului. Rezonanța lemnului pare să fie divizată în două frecvențe ce nu se potrivesc. Acest sunet trebuie eliminat sau redus semnificativ pentru a se putea obține unul plăcut. Eliminarea se poate face fie prin modificarea plăcii frontale a violoncelului, fie cu ajutorul unui dispozitiv conceput special pentru acest lucru.

Armonica

O coardă vibrantă se împarte în mai multe părți ce vibrează în același timp. Fiecare parte produce un sunet propriu, numit parțial. O coardă are un fundamental, și o serie de parțiale. Combinația cea mai pură a două sunete se poate obține atunci când unul din ele este dublul frecvenței celui de-al doilea. Tensiunea provocată de apăsarea arcușului pe coardă în timp ce aceasta vibreaza poate provoca o plecare vizibilă de la această situație ideală.

AMBITUS

Notație

Partiturile pentru violoncel folosesc cheia fa (bas) și cheia do de pe linia a patra (tenor). Uneori se poate folosi și cheia sol.



Istoric

Violoncelul și-a făcut apariția în era barocă, un instrument de ambitus similar care l-a precedat fiind viola da gamba (din familia violelor). Aceasta a fost înlocuită total de către violoncel din pricina timbrului lipsit de strălucire și a dinamicii limitate, într-o epocă în care muzica era interesată tot mai mult de formarea de orchestre tot mai numeroase și de organizarea unor concerte în săli de mari dimensiuni.


Repertoriu

Pentru violoncel s-au scris partituri pentru instrument solist, dar și muzică de cameră sau simfonică (pentru orchestră mare). Violoncelul este membrul cel mai grav al cvartetului de coarde (alături de două viori și violă).

Instrumentul a fost folosit uneori și în genurile muzicale de consum (rock, jazz, pop), traversând scurte perioade de popularitate, fără însă a se impune ca instrument specific pentru niciunul din aceste genuri. Poate servi drept exemplu contrabasistul de jazz Oscar Pettiford sau formația metal Apocalyptica. Violoncelul se regăsește și în muzica tradițională din multe regiuni ale Europei.

VIOLA

Violă 

Instrumente înrudite
Familia viorii (vioară, violoncel)
Familia violei da gamba (contrabas)
Viola da braccio


Viola este un instrument muzical cu coarde, la care execuția se face, în mod obișnuit, cu arcușul. Viola modernă folosește patru corzi, acordate în cvinte perfecte. Viola este al doilea membru al familiei viorii, având un sunet mai grav decât vioara și mai acut decât violoncelul. Instrumentistul care cântă la violă se numește violist.

Limba română cunoaște alte câteva denumiri pentru violă, întrebuințate mai ales când se face referire la instrumentul adaptat după necesitățile muzicii folclorice. Cu deosebire în Transilvania, viola este numită braci sau brace (comparație cu Bratsche, denumirea violei în germana; ambele își au originea în numele unui instrument foarte la modă în secolele XVII-XVIII, viola da braccio). Denumirea de contralăucă dovedește complementaritatea cu o „lăucă” (lăută), cum i se zice viorii solistice în sudul Ardealului și Moldovei, dar și în Banat și Hunedoara. Un fapt interesant este că toate denumirile amintite se transferă viorii, atunci când ea deține rolul de acompaniament (și nu viola).

Construcția unei viole moderne

 Comparaţie între vioară  şi violă

Instrumentul este construit foarte similar cu o vioară; cea mai importantă diferență este alegerea unor proporții diferite la construcție (corpul este mai mare și alte dimensiuni se modifică în consecință, pentru a putea asigura un acordaj stabil, mai grav decât cel al viorii).

Viola este alcătuită din corp (cutia de rezonanță), gât (tastieră) și cap (ce conține sistemul de prindere și – uneori – acordare a corzilor). Pe corp este fixat călușul, pe care se sprijină corzile și care determină înălțarea acestora față de corp. Deasupra corpului, corzile sunt prinse la un loc de cordar, în apropierea căruia se pot agăța „fixuri” (șuruburi fixe), pentru acordarea cu precizie a corzilor (în lipsa lor, se vor folosi cheile de acordaj).

De vreme ce execuția se face folosind arcușul (instrumentul are o rezonanță prea slabă pentru ca ciupitul corzilor să producă o sonoritate satisfăcătoare), călușul și tastiera sunt construite în așa fel încât arcușul să aibă acces la fiecare coardă; ele vor fi dispuse la înălțimi diferite, în forma unui arc de cerc, unde corzile din mijloc sunt cele mai înalte. Arcușul se trage aproximativ tagențial la corzi și, așezat paralel cu planul format între două coarde vecine, le poate pune simultan în vibrație.

Istoria instrumentului


Pornind de la etimologia numelui dat instrumentului (preluat ca atare din limba italiană), se obțin câteva date semnificative cu privire la istoria violei. În Baroc, denumirea de viola reprezenta un număr mare de instrumente distincte, constituite în mai multe familii, dar toate având în comun posibilitatea tehnică de a se cânta cu arcuș.

Trei instrumente remarcabile, ieșite astăzi din uz (și folosite doar de formațiile de muzică veche), au purtat denumirea de viola:
viola d'amore, dotată cu un număr mare de corzi, dintre care o parte erau simpatice, adică produceau sunete când intrau în rezonanță cu cele pe care cânta instrumentistul.
viola da braccio (it. „pentru braț”), din care a rezultat familia modernă a viorii. Terminologic, viola este cea care a dat naștere familiei; mărturie stă și denumirea alternativă dată viorii, aceea de „violină” (uneori folosită și în limba română; termenul se folosește majoritar în alte limbi, precum germana – Violine), care se traduce din italiană, unde a apărut mai întâi, ca „violă mai mică”.
viola da gamba (it. „pentru picior”), care a dat naștere unei familii vaste de instrumente la care se executa într-un mod similar cu cel folosit astăzi pentru violoncel. Morfologic însă, unicul instrument modern care păstrează trăsături ale familiei este contrabasul.

În ziua de astăzi, pentru echivalarea partiturilor cu viola da braccio se va folosi viola modernă (deși sunt niște diferențe semnificative între instrumente). Un exemplu în atare direcție este Concertul Brandenburgic nr. 6, BWV 1051 de Johann Sebastian Bach.

Acordaj

Viola modernă este acordată cu o cvintă perfectă mai jos decât vioara, astfel: Do-Sol-re-la, unde „Do” reprezintă sunetul mai grav cu o octavă față de do central. Viola este folosită uneori în scordatura (acordaje alternative); totuși, prezența lor e mai rară decât în cazul viorii (în parte, faptul se explică și prin popularitatea mai scăzută a violei).

Folclorul muzical maghiar și cel din Transilvania atestă folosirea violei (singură, în combinație cu o vioară de acompaniament – în Banat și zona Aradului – sau chiar înlocuită de una sau două viori de acompaniament) ca instrument de acompaniament (și denumită braci, brace, contralăucă, așa cum s-a văzut mai sus), corelat cu „gorduna” (violoncelul), împreună cu care acompaniamentul se constituie în formule fixe. Cel mai adesea, violoncelul va marca timpii (de regulă, notați convențional cu pătrime), iar viola poate merge pe formule cu valori mai scurte sau sincopate.

Folosită astfel, viola devine instrument aproape exclusiv armonic. Călușul instrumentului se retează, parțial sau total, permițând arcușului punerea în vibrație simultană a trei sau patru corzi. De multe ori, a patra coardă va fi scoasă (Do sau la); restul de trei vor fi acordate diferit. Spre exemplu, în estul Transilvaniei au fost remarcate următoarele acordaje:

Notație

Cheia alto.

Urmând calea unei tradiții din perioada barocului, muzica pentru violă se notează cel mai adesea într-o cheie de do, numită și „cheia alto”. Folosită arareori pentru alte instrumente sau notații, cheia alto reprezintă a treia cheie folosită astăzi ca răspândire. Un alt beneficiu al cheii este notarea convenabilă a registrului violei, astfel încât do central cade pe linia centrală a portativului.

Edițiile mai noi ale unor aranjamente pentru cvartet de coarde conțin și o știmă pentru „vioara a treia”, unde partitura violei este scrisă în cheia sol, transpusă la octavă. Scopul este de a înlocui viola cu o vioară, acolo unde instrumentul original nu este disponibil. Totuși, pentru pasajele care depășesc ambitusul și capacitățile dinamice ale viorii (în registrul grav), trebuie aduse anumite adaptări partiturii.

Tehnică

Execuția la violă permite, în linii mari, desfășurarea aceleiași palete tehnice ca în cazul viorii. Poziția este aceeași cu cea folosită pentru execuția la vioară. Mâna stângă (cu care se cântă pe tastieră) are posibilitatea să cânte cu patru degete (nu se folosește degetul mare, în care se sprijină gâtul instrumentului), cu care se pot susține pasaje pe o singură voce (cazul cel mai des întâlnit), dar se poate cânta și pe mai multe voci („coarde duble” sau, mult mai rar, „triple”, „cvadruple”) și în acorduri (prin modul în care sunt aranjate corzile, arcușul nu poate atinge mai mult de două corzi deodată, drept care acorduri se vor cânta arpegiat sau cu apogiaturi).

Mâna dreaptă cântă de regulă cu arcușul,sau foarte rar cu degetele(pizzicato). În acest caz, tehnicile de atac sunt foarte variate (aceleași sunt folosite și la vioară): legato, spiccato, tremolo, collé (fr.), sautillé (fr.; echivalentul în limba italiană este saltando), jeté (fr.) ș.a. O altă tehnică, col legno, presupune lovirea corzilor cu lemnul arcușului. Cu arcușul oblic sau apăsat cu o presiune nepotrivită (efect de multe ori neplăcut, dar poate fi controlat și exploatat în mod creativ), se obțin flajeolete (naturale, dacă coarda e lăsată liberă și artificiale, dacă se adaugă acțiunea mâinii stângi și astfel poziția flajeoletului trebuie modificată cât să păstreze proporțiile flajeoletului natural). Alte tehnici includ poziția arcușului pe lungimea corzii: mergând spre căluș (indicația este sul ponticello), sunetul devine mai sec și strident; execuția deasupra tastierei (sul tasto) creează un sunet mai plin.

Atunci când nu se folosește deloc un arcuș, corzile vor fi ciupite cu degetele; procedeul se numește pizzicato. O variantă a tehnicii presupune întinderea corzii suficient de mult cu degetul, cât să plesnească de tastieră. Ea poartă numele celui care a propus-o prima oară în muzica scrisă pentru instrumente cu coarde – Béla Bartók și al său „pizzicato Bartók”.

Răspândire. Câțiva violiști

Prin construcție și acordaj, timbrul instrumentului va fi mai „plin” decât cel al viorii, mai bogat în zona primelor armonice. Deși sunetul instrumentului are suficiente calități pentru a fi îndrăgit, numărul violiștilor și al elevilor care studiază viola este relativ redus; o primă explicație ar fi popularitatea mică în cazul multor părinți care aleg un instrument pentru copilul lor. Apoi, viola este mai mare și mai dificil de controlat de către un copil; pentru ambele probleme, cel mai probabil se va opta pentru „rivalul” apropiat al violei – vioara.

Totuși, dincolo de cei care studiază de la bun început viola, există un număr de instrumentiști care s-au axat mai întâi pe vioară, după care aleg viola și i se dedică sau cântă în paralel la ambele instrumente. Ușurința de a comuta între cele două este acordajul asemănător: cele mai grave trei corzi ale viorii sunt identic acordate cu cele mai acute (subțiri) trei ale violei. Diferența mai importantă este notația, în două chei aflate la intervalul minim, de secundă, fapt din care se pot naște dificultăți la citire.

În prima jumătate a secolului XVIII, când vioara se nota încă în cheia de violină (numită și „mica cheie franceză” – o versiune a cheii de sol, scrisă cu mai jos cu o linie a portativului, deci o terță), diferența de notație cu cheia violei era mai mare – o cvartă – și permitea mai puține confuzii. Unul dintre cei mai apreciați violiști ai perioadei (baroc târziu) a fost Johann Sebastian Bach, de asemenea foarte bun cunoscător al viorii și al altor instrumente. Bach prefera să interpreteze în cvartetul de coarde (două viori, violă și violoncel) la violă, pentru a fi poziționat în centru, de unde putea „dirija” către ceilalți instrumentiști, indicând mișcarea prin ridicarea sau coborârea gâtului instrumentului său în timp ce cânta.

În continuare, iată câteva nume ale unor instrumentiști interpreți dedicați violei, și ale unora care cântă la violă în paralel cu alte instrumente:
violiști: John Cale, Wolfram Christ, Viaceslav Dinerchtein, Joseph de Pasquale,Lucian Moraru
violoniști: Yehudi Menuhin, Maxim Vengerov, Pinchas Zuckermann
compozitori: Johann Sebastian Bach, Rebecca Clarke, Paul Hindemith, Milton Katims

VIOARA

Vioară 

Instrumente înrudite
Familia viorilor include
viola, violoncelul,
contrabasul și viola da gamba

Vioara este un instrument muzical cu coarde și arcuș. Coardele sunt acordate în cvinte perfecte și sunt întinse peste una din fețele unei cutii de rezonanță, vibrând atunci când arcușul este tras peste ele sau când sunt ciupite.

Comparativ cu celelalte instrumente cu coarde și arcuș (viola, violoncelul și contrabasul), vioara este cel mai mic instrument și generază sunetele cele mai înalte.

Alți termeni populari folosiți pentru vioară sunt: violină, scripcă, diblă, lăută sau regional ceteră.

Persoana care cântă la vioară se numește violonist sau lăutar. Persoana care construiește sau repară o vioară se numește lutier.

Istoria viorii

Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai probabil a fost inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec (care exista încă din secolul al X-lea), viola da gamba și viola da braccio. Una din primele descrieri explicite a instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost în Epitome musical de Jambe de Fer într-o lucrare publicată în anul 1556, la Lyon. Deja la acea vreme vioara începea să se răspândească în Europa.

Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (așa cum au viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andreea Amati (Andrea Amati). Viorile care au precedat-o aveau doar trei coarde. Vioara a devenit imediat un instrument răspândit atât printre muzicanții din stradă, cât și printre nobili; spre exemplu în anul 1560, regele Carol IX al Franței i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioară, care există și în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX.

Vioara sau violina este cel mai răspândit instrument muzical care face parte din familia instrumentelor cu coarde. Datorită timbrului cristalin, expresiv și plin de frumusețe, vioara este principala purtătoare a melodiei. Strălucirea și căldura sunetului ei o așează în fruntea instrumentelor din orchestră. Sunetele emise de vioară pot reda cele mai variate sentimente, ca: duioșie, măreție, visare, forță, etc.

Primul instrument cu coarde și arcus, numit "ravanastron" (întâlnit pe meleagurile Indiei), are o origine populară străveche (5000 ani i.e.n). Acest strămoș al viorii a fost răspândit în China cu denumirea de „vioară” sau „vielă chineză”. Prima perfecționare a ravanastronului o fac arabii și perșii numind instrumentul „kemang a Guz”, care mai târziu a pătruns în Europa evoluând în „rebab” (rebeb sau rebab, robab, kemants).

Vioara are următoarele părți:
1. corpul viorii (fața sau tăblița; eclisele; spatele; bara de rezonanță; popic)
2. gâtul (capul; gâtul propriu-zis; limba; prăgușul)
3. părți independente (călușul; coardele; cordarul; bărbia)

Arcușul are urmatoarele părți:
1. bagheta
2. garnitura de păr (din coadă de cal)
3. scaunul sau capra
4. dispozitiv mecanic (șurub)

INSTRUMENT DE SUFLAT DIN ALAMA

Instrument de suflat din alamă 

Instrumentele de suflat de alamă („alămuri”) sunt o categorie de instrumente.

Generarea sunetului

Instrumentele sunt activate prin suflu cu buzele plasate pe sau într-o ventuză elastică (embușură) care este pusă astfel în vibrație.

Spre deosebire de instrumente de suflat din lemn, intensitatea suflului este crucială și, înainte de inventarea valvelor în anii 1814-1815 de H. Stolzel și F. Bluhmel, a fost singurul mod de interpretare a unei melodii la un astfel de instrument, notele accesibile find, în plus, limitate la rezonanțele „naturale” ale cavitații. Din acest motiv, un instrument de suflat din alamă nu poate fi utilizat din principiu cu un flux constant de aer (ca un cimpoi sau o orgă).

Cavitatea rezonantă

Istoric, cavitatea rezonantă a fost fabricată din alamă deoarece acest material este ușor pliabil, lucru necesar în obținerea formelor complexe care caracterizează această familie de instrumente.

Cavitatea rezonantă amplifică sunetul generat de embușură. Un sistem de trei sau patru valve (rotative sau cu piston) modifică lungimea coloanei de aer puse în vibrație și, prin urmare, frecvența de rezonanță a cavității. Valvele permit un instrument cu un registru mai complet deoarece șase combinații de apăsare ale acestora corespund celor șase note cromatice între a doua și a treia armonică.

Instrumentele de suflat din alamă au toate armonicele (pare și impare).

Cavitatea rezonantă

Istoric, cavitatea rezonantă a fost fabricată din alamă deoarece acest material este ușor pliabil, lucru necesar în obținerea formelor complexe care caracterizează această familie de instrumente.

Cavitatea rezonantă amplifică sunetul generat de embușură. Un sistem de trei sau patru valve (rotative sau cu piston) modifică lungimea coloanei de aer puse în vibrație și, prin urmare, frecvența de rezonanță a cavității. Valvele permit un instrument cu un registru mai complet deoarece șase combinații de apăsare ale acestora corespund celor șase note cromatice între a doua și a treia armonică.

Exemple

Pentru exemple de instrumente de suflat din alamă:

Suflători din „alamă”
Instrument Observații generale
Trompetă :Trompeta este unul dintre cele mai vechi instrumente. O serie de valve activate pe partea superioară a instrumentului sunt deschise sau închise în diferite combinații pentru a crea note de diferite înălțimi.
Cornet :Un instrument asemănator cu o trompetă, cu o cavitate conică mai pronunțată.
Trombon: Trombonul generează sunete de diferite înălțimi prin deplasarea unei culise (sau al unui sistem de ventile) care lungește sau scurtează coloana de vibrație a instrumentului.
Corn francez: Instrumentul modern este format dintr-un tub de bază, învârtit într-o formă compactă terminată cu un clopot, pe care sunt așezate o serie de valve. Înainte ca sistemul de valve să fie inventat, diferite note se obțineau prin diferite intensități de suflu, prin diferite coturi (porțiuni de tub auxiliare) care modificau lungimea de bază a tubului principal sau prin așezarea mâinii în diferite poziții în interiorul clopotului.
Corn poștal :Un corn fără valve.
Tubă Tuba: este cel mai grav instrument de suflat din alamă din orchestra simfonică. Este format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism de pistoane.
Goarnă: Un instrument fără valve cu originea în cornurile de animale.
Fligorn: O goarnă cu valve.
Eufoniu: O tubă de dimensiuni mai reduse.
Bucium: Un corn folosit de păstori.

Instrument de suflat din lemn

Instrument de suflat din lemn

Instrumentele de suflat din lemn („lemne”) sunt o categorie de instrumente.

Generarea sunetului

Unele instrumente utilizează o ancie (simplă sau dublă), care este o lamă fină de lemn, de trestie sau metal [ peste care este așezată gura și prin a cărei vibrație se produc sunetele instrumentului.

Inălțimea notei generate de un instrument de suflat din lemn nu depinde de suflu  (de acesta depinde intensitatea sunetului). De exemplu, într-un cimpoi fluxul de aer este menținut constant prin apăsarea burdufului, iar diferite note sunt obținute prin diferite digitații. Instrumentele de suflat din lemn pot fi utilizate în principiu cu un flux constant de aer (ca un cimpoi).

Cavitatea rezonantă

Instrumentele de suflat de lemn au o serie de orificii care sunt acoperite sau eliberate de degete sau clape și care modifică frecvența de rezonantă a instrumentului, rezultând astfel note de diferite înălțimi. Specific, prin astuparea sau eliberarea unui orificiu o mărime numită „impedanța acustică” [4] este modificată în zona respectivă. Din această cauză o „discontinuitate de impedanță” se formează în acel loc, iar o parte din unda sonoră este reflectată[5]. Rezultatul net este o schimbare a frecvenței de rezonanță a cavității instrumentului, cu alte cuvinte a notei produse.

Armonicele unui instrument de suflat din lemn sunt la multipli ai frecvenței fundamentale atunci când cavitatea rezonantă este cilindrică sau conică (cu excepția porțiunilor extreme). Instrumentele cu o cavitate conică au toate armonicele. Cele cu cavitate cilindrică nu au armonicele pare. Intervalul de duodecimă (19 semitonuri) care se obține în cazul cavităților cilindrice poate fi traversat cu ajutorul unui dispozitiv complex de clape inventat de T. Boehm în anii 1830 și care a înlocuit necesitatea utilizării de către interpret o unor digitații complexe în acest scop.

Exemple

Pentru exemple de instrumente de suflat din lemn:

Fluier: Cel mai vechi instrument muzical de suflat cunoscut este un fluier de acum 35.000 ani descoperit în Germania.
Flaut :Cu cavitate cilindrică și fără ancie.
Blockflöte :Cu cavitate conică și fără ancie.
Oboi :Cu cavitate conică și cu ancie dublă.
Corn englez :Cu cavitate conică, ancie dublă și un registru o cvintă sub oboi.:
Clarinet: Cu cavitate cilindrică și ancie simplă.
Fagot: Cu registru grav și timbru nazal este alcătuit dintr-un tub conic lung și un tub suplimentar îndoit la capăt, terminat cu o ancie dublă.
Taragot: Cu cavitate conică și ancie simplă.
Cimpoi: O familie de instrumente de forma mai multor fluiere atașate de un burduf.
Nai Instrument popular in Romania, Munții Anzi, Africa de Est și Oceania.
Shakuhachi Fluier: de bambus japonez.
Ocarină: Un flaut de formă globulară.

Instrumente cu coarde

Instrument cu coarde


Un instrument cu coarde (nu corzi) este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și un număr de coarde întinse deasupra sau în interiorul ei. Conform sistemului Sachs-Hornbostel, instrumentul cu coarde se mai numește (instrument) cordofon. Un grup de astfel de instrumente mai poate fi numit doar coarde (denumirea este folosită cel mai frecvent în legătură cu instrumentele de acest fel care intră în orchestra simfonică – vioara, viola, violoncelul și contrabasul).
                                                                                                                                                                              Clasificare
Coardele sunt puse în vibrație prin diverse procedee, dintre care cele mai întâlnite sunt: ciupirea, lovirea și frecarea.[1] Construcția fiecărui instrument muzical avantajează doar una din aceste metode de execuție, deși sunt posibile (și uneori chiar folosite) celelalte procedee.                                                                                                                                                                                                                                                   Coarde ciupite


Probabil sunt cele mai vechi instrumente cu coarde inventate în istorie. Sunt ciupite cu degetele ori cu ajutorul unui mic obiect elastic așezat între degete sau aflat în mecanica instrumentului (după caz), numit plectru sau, colocvial, pană. Pentru instrumentele ale căror coarde sunt întinse deasupra cutiei de rezonanță, gaura de rezonanță este largă, sub forma unei rozete (rotunde sau ovale, cel mai adesea) sau, mai rar, a efurilor.

Sunetul lor este percusiv (motiv pentru care în muzica de consum figurează adesea în secția ritmică a ansamblului), iar duratele produse nu pot fi prelungite după voia interpretului decât prin repetarea rapidă a înălțimii dorite (procedeul se numește tremolo. În cazul executării de acorduri ample sau complexe ca sonoritate, este preferată arpegierea lor (ciupirea pe rând a coardelor.

Coardele ciupite au fost folosite foarte mult în Renaștere și Baroc, fiind apoi înlocuite de coarde lovite sau frecate din cauza sonorității lor discrete, problematice pentru concertele date în săli de mari dimensiuni. Revenirea lor s-a produs în secolul XX, odată cu apariția mijloacelor electrice de amplificare a sunetului unui instrument; de asemenea, interesul sporit manifestat pentru muzica veche a avut un rol semnificativ în reafirmarea unor instrumente abandonate de secole.                                                                                                                                                                                                                                                            Exemple de instrumente cu coarde:
ciupite cu degetele sau cu un plectru așezat între degete – chitară, lăută, banjo, mandolină, țiteră, harpă[9]
ciupite de mecanisme acționate indirect prin claviatura instrumentului – virginal, spinetă, clavecin


Procedeul de execuție este asemănător cu ciupirea. Pentru punerea în vibrație a corzilor, se folosesc ciocănele ale căror capete sunt îmbrăcate în pâslă – ele sunt fie mânuite de interpret (în număr de două, fiecărei mâini revenindu-i unul), fie acționate prin mecanica instrumentului. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde lovite sunt pianul și țambalul. Pianul, „urmaș” al clavecinului, are avantajul unei dinamici mult mai bogate și a unui tușeu care permite apăsarea mai ușoară și rapidă a clapelor.

Coarde frecate

Principalele elemente ale instrumentelor cu coarde cu arcuș sunt cutia perforată de două f-uri, eclisele, fundul, inima viorii și gâtul pe care este fixat prăgușul; cele patru coarde sunt întinse de rotația cuielor de abanos. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde si arcuș sunt cele din familia viorii.

Aceste instrumente folosesc de regulă un arcuș pentru punerea în vibrație a coardelor. Tehnica avansată de construcție și interpretare plasează inventarea coardelor frecate într-o epocă ulterioară apariției tipurilor deja prezentate. Frecarea este produsă cel mai frecvent prin intermediul unui arcuș controlat în mod direct de mâna instrumentistului; există, totuși, cazuri în care coardele sunt frecate de un mecanism (exemplul cel mai cunoscut este viela cu roată, sub ale cărei corzi se află o roată care le pune în vibrație prin acționarea unei manivele). În cazul unui instrument cu coarde frecate, corzile sunt întinse deasupra unei cutii de rezonanță cu rozetă sau efuri. Aceste instrumente sunt mai sonore decât coardele ciupite.


Cele mai cunoscute instrumente cu coarde frecate folosesc arcușul și fac parte din familia viorii (vioară, violă, violoncel, contrabas), fiind singurele coarde frecate ce intră în componența unei orchestre simfonice. Deși multe partituri orchestrale folosesc instrumente cu coarde ciupite (harpa sau, mai rar, chitara) și lovite (pianul), denumirea de „coarde” în raport cu orchestra nu se va referi la ele, ci exclusiv la coardele frecate. Astfel, scriitura pentru „coarde” folosește cinci partide: vioara întâi, vioara a doua, violă, violoncel și contrabas. (Contrabasul lipsește uneori. În unele partituri, contrabasul are exclusiv rolul de a dubla violoncelul la octava inferioară. Când este prezent în scriitura barocă, contrabasul interpretează linia basului continuu alături de cel puțin un instrument polifonic, de regulă cu coarde ciupite.( În aceste cazuri, contrabasul poate nici să nu figureze în partitură, includerea lui în ansamblu ținând de stilistica dorită.) Partidele de coarde cu arcuș din orchestra simfonică, neacompaniate de alte instrumente, formează o orchestră de coarde. În muzica de cameră, un cvartet de coarde include două viori, o violă și un violoncel.

Se cuvin amintite și membrele din familia violei (viola da braccio, viola da gamba,[16] viola d'amore, violone ș.a.) folosite în special pentru interpretarea partiturilor de muzică veche.


Modul de producere a sunetelor
Generarea sunetului

Sunetele originează cu vibrația coardelor (produsă cu un arcuș, prin ciupire sau prin lovire). Frecvența de oscilație a unei coarde, care determină înălțimea sunetului, este dată de trei factori: lungimea coardei, greutatea coardei pe unitatea de lungime și tensiunea din coardă.

Amplificarea sunetului și figurile Chladni

Coardele produc un sunet de volum redus.  Din acest motiv sunetul este amplificat de o cutie de rezonanță. Pentru instrumentele cu coarde cu arcuș este posibilă vizualizarea oscilației cutiei de rezonanță în liniile Chaldni, numite astfel după cel care le-a observat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea. Chiar și pentru forma cea mai simplă de disc există un mare număr de oscilații complexe.

CLASIFICAREA INSTRUMENTELOR

Instrument muzical


Un instrument muzical este un obiect utilizat în interpretarea unei compoziții muzicale.

Instrumentele muzicale sunt de obicei clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele electronice.

Instrumentele muzicale sunt caracterizate de registru și timbru.

Familia clarinetului si Repertoriu

Familia clarinetului

Familia clarinetului cuprinde variantele (de la acut la grav, cu variantele de acordaj trecute în paranteză):
clarinet piccolo (la)
clarinet sopran (mi, re, do, si, la și sol)
corn de baset (fa)
clarinet alto (mi)
clarinet bas (si)
clarinet contraalto (mi)
clarinet contrabas (si)

Acestora se adaugă alte instrumente chiar mai grave, construite experimental.
                                                                                                                                                                          RepertoriuMuzica cultă pentru clarinet a fost scrisă începând cu barocul târziu – primul compozitor care a folosit clarinetul este Jean-Philippe Rameau. De la Clasicismul vienez și până astăzi, s-a scris pentru clarinet solist, dar a fost introdus și în ansamblurile de cameră sau în orchestra simfonică.

În afara repertoriului cult, clarinetul s-a bucurat de o apreciere largă în muzicile de consum. Belgianul Adolphe Sax a inventat saxofonul în anii 1840 ca replică a clarinetului, căutând să construiască un instrument asemănător care să producă armonice pare. Clarinetul, alături de rudele sale saxofon și taragot, a fost adoptat de folclorul muzical al multor popoare. La începutul secolului XX, clarinetul și-a început cariera în muzica de jazz, bucurându-se de atenție în stiluri diferite ale genului (New Orleans, cool jazz). Genurile rock și pop l-au folosit uneori: de exemplu, în piesa The Beatles „When I'm Sixty-Four” sau în diferite cântece ale formației britanice Supertramp.

CLARINETUL

Clarinetul este un instrument muzical de suflat din lemn cu ancie simplă și corp cilindric. Există o familie numeroasă a clarinetelor, însă termenul se referă de regulă la membrul sopran, acordat în si. Interpretul la clarinet se numește clarinetist.
Construcție. Trăsături

Instrumentul are un ambitus larg, de peste trei octave și este prezent cel mai adesea ca instrument transpozitoriu (acordat în altă tonalitate decât do). Ancia instrumentului este pusă în vibrație de buza inferioară a interpretului; digitațiile sunt facilitate de un sistem complex de clape. Instrumentul nu dezvoltă armonice pare, astfel încât la suflu mai puternic nu va răspunde la octavă (ca toți ceilalți suflători de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă – armonicul al treilea în locul celui de al doilea)

ISTORIC
Clarinetul a fost inventat în jurul anului 1690 în Germania, ca derivat al instrumentului baroc numit chalumeau. Acesta avea o construcție asemănătoare cu blockflöte, diferența semnificativă fiind includerea unei ancii simple în muștiuc, de data aceasta în dreptul buzei de sus (invers decât la clarinet). Chalumeau avea un timbru asemănător cu cel al clarinetului, dar un ambitus restrâns (sub două octave). Primele clarinete (botezate astfel – it. clasică „trompețică” – pentru sunetul pătrunzător în registrul mediu) aveau un sunet de slabă calitate în registrul grav, prin urmare se foloseau în continuare în tandem cu chalumeaux (pluralul lui „chalumeau”).

Perfecționarea clarinetului a dus la dispariția chalumeau-ului. Instrumentului i s-a adăugat în secolul al XVIII-lea un sistem rudimentar de clape, al cărui neajuns era închiderea incompletă a găurilor, ceea ce afecta puritatea sunetului. La începutul secolului al XIX-lea, rusul Iwan Müller a conceput un sistem de clape cu închidere completă, ceea ce a permis în scurt timp extinderea spectaculoasă a întinderii noilor instrumente. Sistemul folosit astăzi este meritul lui Hyacinth Klosé și a fost definitivat în 1839; Klosé însuși s-a inspirat din sistemul Böhm de dispunere a clapelor la flaut, inventat numai cu câțiva ani în urmă.

INCEPUTUL

       Ma numesc PETRE CATALIN MIHAI . Acest bloog este predestinat pasionatilor de arta muzicii . Totul a inceput in anul 2006 cand am fost la unchiul meu . El canta la pian, iar cand l-am vazut cum canta de frumos m-a fascinat,  atunci mi-am spus in gand: "GATA ACUM E MOMENTUL SA INCEP SI EU O NOUA PASIUNE". Peste 1 an de zile m-am inscris in orasul TURDA la Clubul Copiilor . Acolo un bun domn profesor a inceput orele de pian cu mine. Eram foarte fericit si incantat de sunetul miraculos al pianului . Profesorul meu dupa 1 saptamana mi-a dat acasa sa exersez niste exerciti pentru digitatia degetelor; acasa, inca nu aveam nici un instrument, asa ca exersam pe masa de la bucatarie . Dupa 1 luna domnul profesor ii spusese la tata ca am talent si merit sa imi cumpere un instrument ; ZIS SI FACUT. Prin anul 2007 am avansat si a trebuit sa iau ore in particular cu alt profesor de la Cluj . Parinti mei faceau un efort foarte mare si in privinata oboseli fizice, si din punct financiar . Domnul profesor cel nou m-a invatat foarte multe lucruri noi si ii multumesc foarte mult . Din pacate in anul 2008, nu am mai facut cu dansul, pentru ca am intalnit o noua profesoara tot din  Cluj cu care m-am intalnit in Turda . Ea vroia sa infinteze un club aici in Turda care acum este infintat . Doamna profesoara m-a trimis mai departe la scoala de muzica din Cluj , Augustin Bena o scoala renumita.
         Dar acolo am auzit ca trebuie sa dau un examen si trebuie sa fac obligatoriu un aldoilea instrument . Atunci am ales un instrument care mi s-a parut interesant : CLARINETUL. Am luat examenul si am inceput cu un domn profesor, clarinetul dar l-am schimbat cu un alt profesor tot de la scoala de muzica din mai multe motive. Iar cand am inceput sa iau ore ; HOPA mi-am descoperit noua pasiune pentru un nou instrument; era nemaipomenit.Am uitat sa precizez ca de scoala de muzica m-am apucat in anul 2010 . Iar in anul 2012 m-am lasat de scoala dar am continuat cu clarinetul cel miraculos , si cu pianul. In acest an sunt la fanfara din CAMPIA TURZII : "PROMENADA" cordonata de dirijorul SORIN  SALAJAN . Si eu cred ca acum sunt destul de departe cu clarinetul , ma pregatesc sa plec in ITALIA .
                                       PENTRU TOATEA ACESTE EFORTURI IMENSE PENTRU MINE LE
MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL PARINTILOR MEI!!!!!!!!!!